“Vai de părinţii care nu ascultă de copii!” Aşa glumea tatăl meu când eram copil şi venea vorba, între cunoscuţi, despre cuminţenie. Nu cred că îşi dădea seama atunci câtă dreptate avea. Eu am realizat mai târziu.
Regula tradiţiională care reglementează relaţia părinte-copil este: “copiii trebuie să asculte de părinţi.” Spusă în sens invers, în înţelegerea comună are doar un sens peiorativ. Eu o să ma refer aici la acest sens, “invers”, tocmai pentru că este ignorat. Asta nu înseamnă că vreau să îl desfiinţez pe cel cunoscut. Cred că e nevoie de un echilibru şi de ascultare din ambele părţi, altfel au de suferit şi unii şi alţii.
Există o mare probabilitate ca tu, cel sau cea care citeşti, să fii părinte sau să devii în viitor. Să presupunem că eşti şi că ai cel puţin un copil. Crezi că ai responsabilitatea să-l înveţi o grămadă de lucruri care să îl ajute să se descurce în viaţă şi să devină încet-încet autonom. Ai dreptate, aşa e. Te-ai gândit însă vreodată că el, copilaşul tău nevinovat şi aparent neştiutor a venit la tine cu o lecţie pe care are să ţi-o predea? Nu? Ei bine, află că aceasta nu e o probabilitate, e o certitudine. Adică nu e doar posibil să ai ceva de învăţat de la copilul tău. Cu siguranţă ai ceva de învăţat. Rămâne să descoperi ce anume. Şi pentru asta e nevoie să-l asculţi cu multă atenţie. Mă refer la ascultare într-un sens mai extins: să fii atent la tot ce face, la felul în care se exprimă şi la ceea ce exprimă, şi nu doar prin cuvinte.
Hai să vorbim mai concret, să luăm câteva exemple.
Cu siguranţă există momente când eşti supărat pe copilul tău, când te enervezi, când îţi atinge limitele răbdării şi îţi vine să-i dai vreo două (poate chiar îi dai?…). Ei bine, renunţă la palme, ton ridicat şi cuvinte grele, pt că ele nu rezolvă problema, doar o fac şi mai grea. În loc să treci la astfel de acte, mai bine concentrează-te puţin pentru că aici se ascunde tema ta de studiu.
Să zicem că ai un copil mic şi ţi se pare că plânge prea mult; refuză să mănânce atunci când îi dai tu şi cât îi dai. S-ar putea ca micuţul să-ţi predea o lecţie despre cunoaşterea şi satisfacerea nevoilor. Poate e nevoie să-ţi schimbi viziunea despre creşterea unui copil şi să înveţi că fiecare are ritmul şi felul său unic şi natural de a creşte şi a se dezvolta, şi că e inutil să încerci să-l schimbi după regulile tale. Poate tu însuţi, când erai mic, ai avut aceleaşi probleme cu părinţii tăi. Ai acum ocazia să faci altfel, şi în felul ăsta să vindeci şi copilaşul neascultat din tine, devenind un adult înţelept în relaţie cu pruncul tău.
Poate copilul tău e deja şcolar şi nu eşti mulţumit de rezultatele lui. Îi place să facă tot felul de lucruri care ţi se par inutile, o pierdere de timp, numai să înveţe nu. E posibil ca lecţia lui să aibă legătură cu descoperirea şi folosirea constructivă a resurselor personale. Poţi să-i descoperi talentul, sau talanţii, dacă ne gândim la o bine cunoscută pildă spusă de Iisus. Încearcă să fii atent la ceea ce face cu plăcere şi schimbă-ţi ochelarii prin care vezi aceste lucruri drept “prostii”; dă-i jos puţin. Întreabă-te şi pe tine dacă ceea ce faci în viaţă are legătură cu resursele tale, cu ceea ce eşti în stare să faci mai bine şi faci cu plăcere. Sigur nu împlineşti doar o dorinţă a părinţilor tăi? Şi, în primul rând, îţi cunoşti resursele? Ştii unde-ţi sunt talanţii?
Exemple putem să mai găsim, dar cred că ai prins ideea. Dacă tot nu eşti convins şi te gândeşti că nu-ţi dă ţie lecţii mogâldeaţa aia neştiutoare, poate te atrage asta: copilul tău s-ar putea să-ţi predea un curs întreg, o serie de cursuri, s-ar putea să-ţi ofere un adevărat program de formare întins pe o perioadă de ani de zile, despre cum să fii fericit. N-ar fi păcat să pierzi asta?
Părinţi, ascultaţi-vă copiii… cu inima!