Mar
17

N-am primit suficientă dragoste.
În iubire unul dă şi altul primeşte.
Îţi dăruiesc iubirea mea. Primeşte-o!
Vreau să primesc mai multă iubire.
Cum să fac să dăruiesc mai mult?

Gânduri despre iubire cunoscute tuturor. Gânduri care nu ne lasă să dormim şi ne creează probleme. Cum e, până la urmă, cu toate astea? Să dai, să primeşti? Amândouă, pare de bun simţ. Când să dai şi când să primeşti? Cum? Cât? 50 % – 50%, ar spune unii, sau oricum să iasă 100%. Sau, alte păreri, să dea fiecare mai mult de jumate ca să fie un preaplin de iubire în relaţie.
Aşa să fie? Unde e dragostea asta, mai multă sau mai puţină? Dacă n-am şi nu-mi dă nimeni, de unde o iau? „Iubeşte-te pe tine însuţi”, ar putea veni un răspuns înţelept. Bine, dar dacă n-am iubire, cum pot să-mi ofer, chiar şi mie?
Ce-ar fi dacă ne punem întrebările într-un fel care ne păstrează într-un cerc vicios? Dacă iubirea este, pur şi simplu? Pretutindeni, oricând, oricum, ca o lege universală, ca Legea supremă după care funcţionează întreg Universul? Atunci, tot ce am avea de făcut ar fi să devenim conştienţi de infinitele manifestări ale acestei Iubiri. Parcă văd că v-aţi şi scandalizat unii dintre voi. Unde e iubirea asta atunci când cineva suferă? Atunci când vecinul mă înjură sau când hoţii îmi vandalizează casa? Atunci când nevasta / soţul mă înşală? Atunci când mă întorc acasă de la serviciu istovit şi plin de nervi?
Chiar aşa, unde e? Unde e iubirea în miezul suferinţei? Pot să văd, să simt darul din ea? Apoi, pot să-l primesc? Ce-ar fi dacă descopăr iubirea care este deja acolo fără să fie nevoie să fac eu ceva special pentru asta sau să o storc de la cineva? Ce-ar fi dacă nimeni, niciodată, orice ar face, nu poate ieşi din Iubire?… Pentru că ea este Legea Universală, fundaţia tuturor lucrurilor, pentru că ea ESTE… Nu pot să nu dau iubire şi nu pot să nu primesc. Pot doar să nu fiu conştient de asta. Pot să mă joc de-a ura, de-a frica, de-a războiul, de-a blocajul emoţional, de-a împietrirea inimii… Oare am mai alege aceste jocuri dacă am deveni conştienţi de iubirea din ele?

A da şi a primi întru A FI.

http://www.youtube.com/watch?v=3Zl9puhwiyw

Oct
03

Sunt încă sub influenţa unui eveniment care a avut loc zilele trecute: întâlnirea cu Brother David Steindl-Rast, un călugăr benedictin care sărută mâna doamnelor, îmbrăţişează pe fiecare din cei cărora le dă autografe pe carte cu o strălucire de bucurie în ochi şi poate să pătrundă dincolo de aspectele particulare care diferenţiază religiile şi să meargă până la ceea ce au ele unitar, şi asta fără să-şi trădeze propria religie. A fost pentru mine o întâlnire importantă în care am găsit răspunsuri la întrebări pe care le purtam de mult timp.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum. Vreau să împărtăşesc cu voi o metaforă pe care Brother David ne-a oferit-o când a răspuns la o întrebare despre confuzie. Cu toţii experimentăm perioade de confuzie, când nu ştim, nu mai ştim, nu mai e valabil ce ştiam, nu mai înţelegem nimic, nu ştim ce să facem… Încercarea de a aduce claritate ne poate adânci şi mai mult în confuzie, spune BD. Aici vine metafora:
Ştim cu toţii câte ceva despre cum se naşte un fluture. O omidă îşi construieşte în jurul său un cocon şi după o vreme din omidă creşte fluturele care sparge coconul şi apoi zboară. Dacă nu suntem specialişti, putem să bănuim că acolo unde este capul omizii va fi capul fluturelui, că din corpul omizii vor creşte picioruşele şi aripile fluturelui, şi tot aşa: corpul omizii se transformă în fluture. Realitatea este însă că… nu se întâmplă aşa. Corpul omizii este aproape în totalitate distrus, şi înainte să se formeze fluturele, în cocon este un fel de… supă. În afară de asta, acolo unde a fost cândva „coada” omizii nu va fi coada fluturelui, ci tocmai capul lui. Ceea ce susţine tot acest proces surprinzător pentru noi, este viaţa care face omida să devină fluture în felul acesta, fără un efort, o străduinţă sau un plan special din partea omizii sau a fluturelui. Tot astfel, mutându-ne la confuzia din viaţa noastră, dacă avem încredere în viaţa care curge prin noi, lăsând-o să îşi urmeze cursul, putem fi martori la naşterea „fluturelui”, adică la transformarea noastră, fără să ne chinuim să ieşim din supa confuziei blamând-o ca pe ceva negativ, de nedorit. Tocmai a o lăsa să fie sprijină acest proces natural şi misterios al vieţii.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Brother David, găsiţi detalii aici:
http://www.gratefulness.org/brotherdavid/bio.htm
şi aici:
http://www.calatoriainimii.net/brother-david-steindl-rast/krishna-das/
Dacă vreţi să-l şi întâlniţi, mai are conferinţe la Cluj, Oradea şi Timişoara în următoarele zile.
Dacă vreţi carte, găsiţi aici:
http://www.cartileelenafrancisc.ro/#

May
28

Respiratie Holotropica 11 iunie

Pe 11 iunie, oameni de pe întreg globul respiră la unison!
Ne conectăm unii cu alţii şi cu noi înşine, unim interiorul cu exteriorul, aducem acasă, în inimă, părţi uitate sau ignorate
şi respirăm ca o singură fiinţă.
sâmbătă, 11 iunie, 9.30-18.00
EsudioTango Real, Bd. Pache Protopopescu 30
Cost: 150 lei, 100 lei pentru studenti
Contact: Mihaela Racovita, 0742 88 64 74, mihamanea@yahoo.com

Jan
09

Mi-a venit ideea acestui articol in timp ce mă uitam cu fetiţa mea de 2 ani la Mica sirena 3. Să vă povestesc pe scurt, dacă nu aţi văzut: Împăratul, un fel de Neptun, era căsătorit cu o sirenă frumoasă căreia îi plăcea foarte mult muzica. Într-o zi nefericită apar nişte oameni într-o corabie, la pescuit desigur, şi în învălmăşeala creată împărăteasa moare. De atunci, împăratul a interzis muzica în toată împărăţia lui; asta pentru că orice acorduri, orice ritmuri îi aminteau de frumoasa lui împărăteasă şi îi răscoleau durerea pierderii ei, lucru care pentru el devenise insuportabil. Ariel, cea mai răzvrătită dintre fiicele lui (frumoase şi ele, desigur) descoperă într-o zi un „club” secret în care se cântă şi se dansează. Clubul era condus, culmea, de Sebastian, crustaceul-şef care în mod oficial avea responsabilitatea să vegheze la respectarea regulilor impuse de împărat.

Mutându-ne pe alt plan, lucrurlile se întâmplă cam la fel: ce refuzăm să primim în conştiinţă, ce ne interzicem ca „rău, dureros, de nedorit” capătă propria viaţă şi se dezvoltă în secret. M-am dus cu gândul la fenomenul controversat al prostituţiei (ce mi-a fi venit?…). E un fenomen social pe care îl susţinem toţi cu o contribuţie mai mult sau mai puţin directă. (Simt că unii dintre voi ar putea să se supere acum; ok, nu trebuie să fiţi de acord cu toate ideile mele, cu siguranţă unele sunt prostii… J). Mă întreb, oare ce spune asta despre sexualitatea noastră? Ce ne refuzăm? Ce rană avem care ne facem să trecem în promiscuitate o parte din energia noastră? Ce frici ne deformează şi ne împiedică să ne asumăm fiinţa întreagă aşa cum este? Oare să fie ceva legat de înţelegerea fidelităţii? Cui este sănătos să fiu fidel/ă? Mie? Ţie? Iubirii? Se exclud acestea trei? Poate e ceva legat de asumarea condiţiei de fiinţe creatoare, sau co-creatoare? (Energia sexuală este energie creatoare, cred că ştii…). Pare greu să fii Dumnezeu, înfricoşător chiar; pare mai uşor să fii om păcătos, aşteptând mila lui Dumnezeu. Asta mă duce cu gândul la un citat din Biblie, o carte destul de populară prin credibilitate: „Dumnezei sunteţi voi, şi toţi sunteţi fii ai Celui-Preaînalt; dar voi ca nişte oameni muriţi.” (Ps 81, 6)

Să fie clar, nu pledez nici pentru legiferarea prostituţiei nici pentru interzicerea ei; cred că nici una nu e o soluţie bună. Pledez pentru autocunoaştere, conştientizare, întregire…

Tu ce secret ai, ce exilezi din tine? Eu tocmai acum mă gândesc la secretele şi fricile mele privind în acelaşi timp spre libertate, o stare care cu cât devine mai prezentă în mine, cu atât îmi descoperă mai clar absurditatea propriei mele închisori… Oare când o să-mi cadă lacătele? În poveşti parcă era nevoie de o iarbă specială… iarba-fierului? Voi vă amintiţi?

Dec
30

“Mă simt gol pe dinăuntru…”; “Nu simt nimic…”; “Sunt un nimic…”.

Expresii cunoscute, nu-i aşa? Ai folosit şi tu cel puţin una dintre ele, cel puţin o dată? Dacă nu, sigur le-ai auzit la altcineva. Ştii, desigur, că ele vin dintr-o stare nu foarte comod de trăit. E un nimic greu de suportat şi ni se pare că trebuie neapărat umplut cu ceva pentru ca răul să treacă. Încercăm să-l umplem, şi… în mod surprinzător, golul nu se umple; parcă ar fi un sac fără fund, o gaură neagră care absoarbe totul şi din care nu iese nici pic de lumină. Atunci, dacă nu cădem în depresie, ne ridicăm la suprafaţa acestui gol şi uităm de el, cel puţin pentru o vreme. Astfel, ratăm din nou să trăim profunzimea fiinţei noastre, deşi suntem atraşi acolo cu aşa de mare putere. Dar ce-i de făcut, dacă acolo e aşa de înfricoşător? Dacă ne-am lăsa duşi, oare n-am dispărea cu totul în acel nimic? Nu cumva am muri? Să fim serioşi, cine îşi doreşte să moară?

Din experienţa mea (destul de redusă dealtfel) de om care a trăit cu acest nimic incomod, această senzaţie de gol vine din dorinţa de a vedea doar ceva anume. Un fel de „ar trebui să fiu aşa, sau să simt asta; dacă e altceva, nu e ok şi atunci mai bine să nu văd, mai bine să cred că nu există.” Se spune că atunci când au venit conquistadorii în America de Sud, băştinaşii nu au văzut vapoarele pentru că nu cunoşteau această noţiune, deşi erau în raza lor vizuală. Cam aşa se întâmplă cu noi când credem că ar trebui să fim într-un anume fel. Nu găsim acolo ce trebuie, ce ştim că ar fi bine, şi credem că nu este nimic. Dacă nu se potriveşte cu grila noastră de evaluare, atunci nu există. Secretul, după mine, stă în a renunţa la grilă, la trebuie, la ar fi bine. Abia atunci descoperim că nimicul e de fapt plin. Că trec prin noi tot felul de trăiri care nu sunt nici bune nici rele prin ele însele, ci prin ceea ce alegem să facem cu ele. Atunci când alegem să fim, şi nu să fim într-un fel anume, golul devine plin tocmai pentru că… e gol, tocmai pentru că permite să treacă prin el atât de multe.

Priviţi-vă fără filtre, fără grile! Veţi vedea cât de bogaţi şi de minunaţi sunteţi, tocmai pentru că nu sunteţi aşa cum trebuie

Dec
29

Vă dăruiesc şi vouă ceva din frumuseţea zilei de azi, dintr-un moment în care m-am întors către mine, împinsă fiind acolo de aparente poveri şi contradicţii.

…M-am întors către inima mea şi am ascultat. Ea mi-a spus: „Esti fericită, aminteşte-ţi asta! Caută să rămâi aşa!” Acest mesaj, împreună cu focul care arde judecăţile, gândurile meschine şi alte gunoaie şi le transformă în altceva. Am văzut focul acolo, viu, la lucru. Am înţeles că acesta e punctul în care pot să mă întorc când mă simt derutată, descumpănită; acesta e reperul meu: starea de fericire.

Tie, care citeşti, oare ce are să-ţi spună inima ta acum? Fă-ţi puţin timp, fă linişte şi îndreaptă-ţi atenţia acolo, spre centrul pieptului. Ascultă! Ascultă tot ce vine, până când găseşti punctul acela de pace. Atunci lasă răspunsul să vină… Dacă simţi să împărtăşeşti apoi, spune-mi şi mie…

Nov
21

Alegeri prezidenţiale.

Poate eşti printre cei pe care nu-i interesează subiectul pentru că nu mai ştii în cine să ai încredere, după atâta circ electoral. Poate ai un candidat pe care îl crezi suficient de capabil şi vrei să-l votezi. Poate ai altă opinie, nu ştiu.

Eu una sunt dezorientată. Mă întrebam zilele astea dacă nu cumva i se acordă acestei persoane sau acestei funcţii mai multă importanţă decât are în realitate. Dacă votăm un candidat, ne aşteptăm să-şi respecte promisiunile şi din ziua în care se instalează în fotoliul de preşedinte să înceapă să curgă lapte şi miere în România. Oare are cineva cu adevărat atâta putere încât să schimbe atât de mult mersul unei ţări întregi? Cert este că, dacă treaba nu merge bine şi suntem nemulţumiţi de traiul pe care îl ducem, dăm vina pe guvernanţi şi cel mai mult pe preşedinte. Dacă sunt nefericit, e pentru că Băsescu / Iliescu / Constantinescu / Icsulescu e un escroc / comunist nenorocit / prost etc. şi duce ţara la pierzanie. Aşa să fie oare? Are un singur om atât de multă responsabilitate pentru tot ce nu merge bine în România? Eu mă îndoiesc.

Nu vreau să spun că preşedintele e un fel de marionetă, că nu contează deloc şi că nu poate influenţa cu nimic mersul lucrurilor, ci doar că îi dăm mai multă putere decât are. Asta, pentru că ne aşteptăm să facă lucruri în locul nostru şi pentru că e mai uşor să dai vina pe altcineva decât să-ţi asumi responsabilitatea pentru ce nu îţi place în viaţa ta. Ce-ar fi să ne luăm înapoi puterea pe care i-o dăm Preşedintelui şi să începem schimbarea pe care ne-o dorim cu noi înşine?

Probabil că acum, după ce ai citit fraza asta, dacă m-ai vedea, ai arunca în mine cu roşii, ouă sau orice ai la îndemână. Sună a slogan parcă, sau oricum simţi că e ceva deranjant în întrebarea retorică de mai sus, şi îţi vine să zici: “Hai, mai lasă-mă!”

Dacă reuşeşti să treci de această primă impresie şi să citeşti mai departe, te invit să te gândeşti totuşi puţin. Oare în ce situaţie e mai probabil să se schimbe ceva în viaţa ta, în sensul dorit de tine: dacă îţi asumi responsabilitatea şi faci ceva, sau dacă aştepţi să facă altcineva?

Pe scurt, ce vreau eu să spun e cam aşa: fiecare cu puterea lui. Nu transfera din puterea ta altcuiva, pentru că te lipseşti de ea şi nu te avantajează deloc. E o iluzie că astfel scapi de responsabilitatea pentru propria viaţă. Preşedintele nu are atâta putere câtă i se dă. E doar un om şi el, nu e Dumnezeu. Te gândeşti acum, poate, că ar fi bine să ştie şi el asta şi să nu se mai lanseze în promisiuni de care nu se poate ţine. Posibil, dar asta e treaba lui. Tu vezi-ţi de a ta şi încetează să aştepţi. Acţionează! Votează dacă te-ai hotărât cu cine, dar fii mai relaxat şi în primul rând votează cu tine!

Oct
31

“Vai de părinţii care nu ascultă de copii!” Aşa glumea tatăl meu când eram copil şi venea vorba, între cunoscuţi, despre cuminţenie. Nu cred că îşi dădea seama atunci câtă dreptate avea. Eu am realizat mai târziu.

Regula tradiţiională care reglementează relaţia părinte-copil este: “copiii trebuie să asculte de părinţi.” Spusă în sens invers, în înţelegerea comună are doar un sens peiorativ. Eu o să ma refer aici la acest sens, “invers”, tocmai pentru că este ignorat. Asta nu înseamnă că vreau să îl desfiinţez pe cel cunoscut. Cred că e nevoie de un echilibru şi de ascultare din ambele părţi, altfel au de suferit şi unii şi alţii.

Există o mare probabilitate ca tu, cel sau cea care citeşti, să fii părinte sau să devii în viitor. Să presupunem că eşti şi că ai cel puţin un copil. Crezi că ai responsabilitatea să-l înveţi o grămadă de lucruri care să îl ajute să se descurce în viaţă şi să devină încet-încet autonom. Ai dreptate, aşa e. Te-ai gândit însă vreodată că el, copilaşul tău nevinovat şi aparent neştiutor a venit la tine cu o lecţie pe care are să ţi-o predea? Nu? Ei bine, află că aceasta nu e o probabilitate, e o certitudine. Adică nu e doar posibil să ai ceva de învăţat de la copilul tău. Cu siguranţă ai ceva de învăţat. Rămâne să descoperi ce anume. Şi pentru asta e nevoie să-l asculţi cu multă atenţie. Mă refer la ascultare într-un sens mai extins: să fii atent la tot ce face, la felul în care se exprimă şi la ceea ce exprimă, şi nu doar prin cuvinte.

Hai să vorbim mai concret, să luăm câteva exemple.

Cu siguranţă există momente când eşti supărat pe copilul tău, când te enervezi, când îţi atinge limitele răbdării şi îţi vine să-i dai vreo două (poate chiar îi dai?…). Ei bine, renunţă la palme, ton ridicat şi cuvinte grele, pt că ele nu rezolvă problema, doar o fac şi mai grea. În loc să treci la astfel de acte, mai bine concentrează-te puţin pentru că aici se ascunde tema ta de studiu.

Să zicem că ai un copil mic şi ţi se pare că plânge prea mult; refuză să mănânce atunci când îi dai tu şi cât îi dai. S-ar putea ca micuţul să-ţi predea o lecţie despre cunoaşterea şi satisfacerea nevoilor. Poate e nevoie să-ţi schimbi viziunea despre creşterea unui copil şi să înveţi că fiecare are ritmul şi felul său unic şi natural de a creşte şi a se dezvolta, şi că e inutil să încerci să-l schimbi după regulile tale. Poate tu însuţi, când erai mic, ai avut aceleaşi probleme cu părinţii tăi. Ai acum ocazia să faci altfel, şi în felul ăsta să vindeci şi copilaşul neascultat din tine, devenind un adult înţelept în relaţie cu pruncul tău.

Poate copilul tău e deja şcolar şi nu eşti mulţumit de rezultatele lui. Îi place să facă tot felul de lucruri care ţi se par inutile, o pierdere de timp, numai să înveţe nu. E posibil ca lecţia lui să aibă legătură cu descoperirea şi folosirea constructivă a resurselor personale. Poţi să-i descoperi talentul, sau talanţii, dacă ne gândim la o bine cunoscută pildă spusă de Iisus. Încearcă să fii atent la ceea ce face cu plăcere şi schimbă-ţi ochelarii prin care vezi aceste lucruri drept “prostii”; dă-i jos puţin. Întreabă-te şi pe tine dacă ceea ce faci în viaţă are legătură cu resursele tale, cu ceea ce eşti în stare să faci mai bine şi faci cu plăcere. Sigur nu împlineşti doar o dorinţă a părinţilor tăi? Şi, în primul rând, îţi cunoşti resursele? Ştii unde-ţi sunt talanţii?

Exemple putem să mai găsim, dar cred că ai prins ideea. Dacă tot nu eşti convins şi te gândeşti că nu-ţi dă ţie lecţii mogâldeaţa aia neştiutoare, poate te atrage asta: copilul tău s-ar putea să-ţi predea un curs întreg, o serie de cursuri, s-ar putea să-ţi ofere un adevărat program de formare întins pe o perioadă de ani de zile, despre cum să fii fericit. N-ar fi păcat să pierzi asta?

Părinţi, ascultaţi-vă copiii… cu inima!

Oct
09

Criza economică, cel mai discutat subiect. Toată lumea aşteaptă să treacă. Ne îngrijorăm când auzim la ştiri că greul încă nu a trecut, ne bucurăm dacă cineva spune că de aici nu putem merge decât în sus, adică sfârşitul crizei e aproape.

Dar asta e tot în legătură cu criza? Un fel de epidemie nenorocită care s-a întins în toată lumea şi de care trebuie să ne vindecăm ca să trăim fericiţi, sau cel puţin mulţumiţi?

Eu am învăţat şi cred că o boală are întotdeauna cauze mai profunde decât cele fizice, şi ca să ne vindecăm mai uşor şi să nu mai revină ar fi bine să-i căutăm rădăcinile în minte şi suflet. O boală vine cu un mesaj, are ceva să ne spună :”Atenţie, ai luat-o pe un drum care te duce spre nefericire!”, sau “Încă nu ai învăţat lecţia asta, şi ar cam fi timpul.” Dacă o abordăm astfel, boala devine din duşman un prieten. Cred că acelaşi mecanism de atenţionare funcţionează şi la nivelul societăţii. Dacă este aşa, oare care este mesajul crizei care a dat peste noi? Studio videochat Bucuresti.

Principalul simptom al acestei boli: nu mai sunt bani. De ce? Pentru că am cheltuit banii pe care nu îi aveam. Acum realitatea ne-a ajuns din urmă; sau invers. Cum s-a întâmplat asta? Conform mentalităţii contemporane, banii sunt o resursă care ne permite să trăim aşa cum vrem. Ca să fim fericiţi, ne trebuie mulţi, mulţi bani, din ce în ce mai mulţi. Aşa de mulţi încât banii de azi nu ne mai ajung şi cheltuim bani fictivi. Dacă banii sunt o resursă care se epuizează, poate că ne-am orientat greşit, şi e nevoie să ne reamintim de unde vin resurse inepuizabile şi să ne reconectăm acolo. Tu ce crezi? Oare la ce mă gândesc?

După cum ştiu eu că funcţionează lumea aceasta, lăcomia pentru bani nu e singura cauză a crizei. Asociată cu egoismul, probabil că a grăbit declanşarea crizei. Dacă banii sunt limitaţi şi cei mai mulţi se află în posesia câtorva indivizi care au alte valori numai altruismul nu, e logic că cei mai mulţi oameni vor fi lipsiţi de această resursă într-o măsură mai mică sau mai mare. Aceşti câţiva au în folosul propriu mult mai mult decât au nevoie, şi asta înseamnă că iau ce este al altora, adică fură. După părerea mea, aceşti oameni trăiesc într-o mare iluzie, aceea că există graniţe între ei şi restul lumii, şi că acţiunile îndreptate câtre ei înşişi sunt separate de acţiunile îndreptate către alţii. Cele mai noi şi cu răsunet descoperiri ale ştiinţei (fizica cuantică) spun că realitatea este alta: nimic nu este separat de nimic în această lume, toate sunt în legătură; şi în orice parte din Univers este înfăşurat Universul întreg. O consecinţă logică pe plan social ar fi că cine fură de la altcineva se fură pe el însuşi, iar într-o zi va simţi asta.

Ca să concluzionăm, ca la şcoală, că doar e vorba de lecţii, iată ce cred eu că avem de învăţat de la criză. O să pornesc de la două proverbe foarte cunoscute, să ne amintim de înţelepciunea populară pe care o ignorăm pentru că adevărurile ei se repetă des şi se uzează în conştiinţa noastră, dar sunt de mare valoare pentru că pornesc de undeva din străfundurile umanităţii, iar în străfunduri se găsesc comori:

  1. Banii n-aduc fericirea, şi nici numărul lor (poate ţi-a venit în minte completarea asta). Fericirea e de căutat în altă parte, şi anume în spiritualitate, sau la Dumnezeu, dacă îţi place mai mult să spun aşa, unde resursele sunt inepuizabile.
  2. Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face, pentru ca îţi faci tot ţie, într-un fel de care poate nu eşti conştient acum.

Cred că dacă nu învăţăm lecţiile astea, chiar dacă va trece criza, o să ne îmbolnăvim de alta şi mai rea. Din câte am înţeles eu, soluţii pentru ieşirea din criză nu se prea găsesc; n-avem decât să sperăm că doar doar o trece, cât să ţină?.. Asta pentru că problema e abordată din punct de vedere strict economic. Dar economia nu e aşa, ceva de sine stătător, independent de oameni; tot noi o facem să fie într-un fel sau altul, cu minţile şi acţiunile noastre. Asadar, să lărgim perimetrul şi să căutăm soluţii în conştiinţa umană. Acolo trebuie să se schimbe ceva.