Author Archive

Nov
21

Alegeri prezidenţiale.

Poate eşti printre cei pe care nu-i interesează subiectul pentru că nu mai ştii în cine să ai încredere, după atâta circ electoral. Poate ai un candidat pe care îl crezi suficient de capabil şi vrei să-l votezi. Poate ai altă opinie, nu ştiu.

Eu una sunt dezorientată. Mă întrebam zilele astea dacă nu cumva i se acordă acestei persoane sau acestei funcţii mai multă importanţă decât are în realitate. Dacă votăm un candidat, ne aşteptăm să-şi respecte promisiunile şi din ziua în care se instalează în fotoliul de preşedinte să înceapă să curgă lapte şi miere în România. Oare are cineva cu adevărat atâta putere încât să schimbe atât de mult mersul unei ţări întregi? Cert este că, dacă treaba nu merge bine şi suntem nemulţumiţi de traiul pe care îl ducem, dăm vina pe guvernanţi şi cel mai mult pe preşedinte. Dacă sunt nefericit, e pentru că Băsescu / Iliescu / Constantinescu / Icsulescu e un escroc / comunist nenorocit / prost etc. şi duce ţara la pierzanie. Aşa să fie oare? Are un singur om atât de multă responsabilitate pentru tot ce nu merge bine în România? Eu mă îndoiesc.

Nu vreau să spun că preşedintele e un fel de marionetă, că nu contează deloc şi că nu poate influenţa cu nimic mersul lucrurilor, ci doar că îi dăm mai multă putere decât are. Asta, pentru că ne aşteptăm să facă lucruri în locul nostru şi pentru că e mai uşor să dai vina pe altcineva decât să-ţi asumi responsabilitatea pentru ce nu îţi place în viaţa ta. Ce-ar fi să ne luăm înapoi puterea pe care i-o dăm Preşedintelui şi să începem schimbarea pe care ne-o dorim cu noi înşine?

Probabil că acum, după ce ai citit fraza asta, dacă m-ai vedea, ai arunca în mine cu roşii, ouă sau orice ai la îndemână. Sună a slogan parcă, sau oricum simţi că e ceva deranjant în întrebarea retorică de mai sus, şi îţi vine să zici: “Hai, mai lasă-mă!”

Dacă reuşeşti să treci de această primă impresie şi să citeşti mai departe, te invit să te gândeşti totuşi puţin. Oare în ce situaţie e mai probabil să se schimbe ceva în viaţa ta, în sensul dorit de tine: dacă îţi asumi responsabilitatea şi faci ceva, sau dacă aştepţi să facă altcineva?

Pe scurt, ce vreau eu să spun e cam aşa: fiecare cu puterea lui. Nu transfera din puterea ta altcuiva, pentru că te lipseşti de ea şi nu te avantajează deloc. E o iluzie că astfel scapi de responsabilitatea pentru propria viaţă. Preşedintele nu are atâta putere câtă i se dă. E doar un om şi el, nu e Dumnezeu. Te gândeşti acum, poate, că ar fi bine să ştie şi el asta şi să nu se mai lanseze în promisiuni de care nu se poate ţine. Posibil, dar asta e treaba lui. Tu vezi-ţi de a ta şi încetează să aştepţi. Acţionează! Votează dacă te-ai hotărât cu cine, dar fii mai relaxat şi în primul rând votează cu tine!

Oct
31

“Vai de părinţii care nu ascultă de copii!” Aşa glumea tatăl meu când eram copil şi venea vorba, între cunoscuţi, despre cuminţenie. Nu cred că îşi dădea seama atunci câtă dreptate avea. Eu am realizat mai târziu.

Regula tradiţiională care reglementează relaţia părinte-copil este: “copiii trebuie să asculte de părinţi.” Spusă în sens invers, în înţelegerea comună are doar un sens peiorativ. Eu o să ma refer aici la acest sens, “invers”, tocmai pentru că este ignorat. Asta nu înseamnă că vreau să îl desfiinţez pe cel cunoscut. Cred că e nevoie de un echilibru şi de ascultare din ambele părţi, altfel au de suferit şi unii şi alţii.

Există o mare probabilitate ca tu, cel sau cea care citeşti, să fii părinte sau să devii în viitor. Să presupunem că eşti şi că ai cel puţin un copil. Crezi că ai responsabilitatea să-l înveţi o grămadă de lucruri care să îl ajute să se descurce în viaţă şi să devină încet-încet autonom. Ai dreptate, aşa e. Te-ai gândit însă vreodată că el, copilaşul tău nevinovat şi aparent neştiutor a venit la tine cu o lecţie pe care are să ţi-o predea? Nu? Ei bine, află că aceasta nu e o probabilitate, e o certitudine. Adică nu e doar posibil să ai ceva de învăţat de la copilul tău. Cu siguranţă ai ceva de învăţat. Rămâne să descoperi ce anume. Şi pentru asta e nevoie să-l asculţi cu multă atenţie. Mă refer la ascultare într-un sens mai extins: să fii atent la tot ce face, la felul în care se exprimă şi la ceea ce exprimă, şi nu doar prin cuvinte.

Hai să vorbim mai concret, să luăm câteva exemple.

Cu siguranţă există momente când eşti supărat pe copilul tău, când te enervezi, când îţi atinge limitele răbdării şi îţi vine să-i dai vreo două (poate chiar îi dai?…). Ei bine, renunţă la palme, ton ridicat şi cuvinte grele, pt că ele nu rezolvă problema, doar o fac şi mai grea. În loc să treci la astfel de acte, mai bine concentrează-te puţin pentru că aici se ascunde tema ta de studiu.

Să zicem că ai un copil mic şi ţi se pare că plânge prea mult; refuză să mănânce atunci când îi dai tu şi cât îi dai. S-ar putea ca micuţul să-ţi predea o lecţie despre cunoaşterea şi satisfacerea nevoilor. Poate e nevoie să-ţi schimbi viziunea despre creşterea unui copil şi să înveţi că fiecare are ritmul şi felul său unic şi natural de a creşte şi a se dezvolta, şi că e inutil să încerci să-l schimbi după regulile tale. Poate tu însuţi, când erai mic, ai avut aceleaşi probleme cu părinţii tăi. Ai acum ocazia să faci altfel, şi în felul ăsta să vindeci şi copilaşul neascultat din tine, devenind un adult înţelept în relaţie cu pruncul tău.

Poate copilul tău e deja şcolar şi nu eşti mulţumit de rezultatele lui. Îi place să facă tot felul de lucruri care ţi se par inutile, o pierdere de timp, numai să înveţe nu. E posibil ca lecţia lui să aibă legătură cu descoperirea şi folosirea constructivă a resurselor personale. Poţi să-i descoperi talentul, sau talanţii, dacă ne gândim la o bine cunoscută pildă spusă de Iisus. Încearcă să fii atent la ceea ce face cu plăcere şi schimbă-ţi ochelarii prin care vezi aceste lucruri drept “prostii”; dă-i jos puţin. Întreabă-te şi pe tine dacă ceea ce faci în viaţă are legătură cu resursele tale, cu ceea ce eşti în stare să faci mai bine şi faci cu plăcere. Sigur nu împlineşti doar o dorinţă a părinţilor tăi? Şi, în primul rând, îţi cunoşti resursele? Ştii unde-ţi sunt talanţii?

Exemple putem să mai găsim, dar cred că ai prins ideea. Dacă tot nu eşti convins şi te gândeşti că nu-ţi dă ţie lecţii mogâldeaţa aia neştiutoare, poate te atrage asta: copilul tău s-ar putea să-ţi predea un curs întreg, o serie de cursuri, s-ar putea să-ţi ofere un adevărat program de formare întins pe o perioadă de ani de zile, despre cum să fii fericit. N-ar fi păcat să pierzi asta?

Părinţi, ascultaţi-vă copiii… cu inima!

Oct
09

Criza economică, cel mai discutat subiect. Toată lumea aşteaptă să treacă. Ne îngrijorăm când auzim la ştiri că greul încă nu a trecut, ne bucurăm dacă cineva spune că de aici nu putem merge decât în sus, adică sfârşitul crizei e aproape.

Dar asta e tot în legătură cu criza? Un fel de epidemie nenorocită care s-a întins în toată lumea şi de care trebuie să ne vindecăm ca să trăim fericiţi, sau cel puţin mulţumiţi?

Eu am învăţat şi cred că o boală are întotdeauna cauze mai profunde decât cele fizice, şi ca să ne vindecăm mai uşor şi să nu mai revină ar fi bine să-i căutăm rădăcinile în minte şi suflet. O boală vine cu un mesaj, are ceva să ne spună :”Atenţie, ai luat-o pe un drum care te duce spre nefericire!”, sau “Încă nu ai învăţat lecţia asta, şi ar cam fi timpul.” Dacă o abordăm astfel, boala devine din duşman un prieten. Cred că acelaşi mecanism de atenţionare funcţionează şi la nivelul societăţii. Dacă este aşa, oare care este mesajul crizei care a dat peste noi?

Principalul simptom al acestei boli: nu mai sunt bani. De ce? Pentru că am cheltuit banii pe care nu îi aveam. Acum realitatea ne-a ajuns din urmă; sau invers. Cum s-a întâmplat asta? Conform mentalităţii contemporane, banii sunt o resursă care ne permite să trăim aşa cum vrem. Ca să fim fericiţi, ne trebuie mulţi, mulţi bani, din ce în ce mai mulţi. Aşa de mulţi încât banii de azi nu ne mai ajung şi cheltuim bani fictivi. Dacă banii sunt o resursă care se epuizează, poate că ne-am orientat greşit, şi e nevoie să ne reamintim de unde vin resurse inepuizabile şi să ne reconectăm acolo. Tu ce crezi? Oare la ce mă gândesc?

După cum ştiu eu că funcţionează lumea aceasta, lăcomia pentru bani nu e singura cauză a crizei. Asociată cu egoismul, probabil că a grăbit declanşarea crizei. Dacă banii sunt limitaţi şi cei mai mulţi se află în posesia câtorva indivizi care au alte valori numai altruismul nu, e logic că cei mai mulţi oameni vor fi lipsiţi de această resursă într-o măsură mai mică sau mai mare. Aceşti câţiva au în folosul propriu mult mai mult decât au nevoie, şi asta înseamnă că iau ce este al altora, adică fură. După părerea mea, aceşti oameni trăiesc într-o mare iluzie, aceea că există graniţe între ei şi restul lumii, şi că acţiunile îndreptate câtre ei înşişi sunt separate de acţiunile îndreptate către alţii. Cele mai noi şi cu răsunet descoperiri ale ştiinţei (fizica cuantică) spun că realitatea este alta: nimic nu este separat de nimic în această lume, toate sunt în legătură; şi în orice parte din Univers este înfăşurat Universul întreg. O consecinţă logică pe plan social ar fi că cine fură de la altcineva se fură pe el însuşi, iar într-o zi va simţi asta.

Ca să concluzionăm, ca la şcoală, că doar e vorba de lecţii, iată ce cred eu că avem de învăţat de la criză. O să pornesc de la două proverbe foarte cunoscute, să ne amintim de înţelepciunea populară pe care o ignorăm pentru că adevărurile ei se repetă des şi se uzează în conştiinţa noastră, dar sunt de mare valoare pentru că pornesc de undeva din străfundurile umanităţii, iar în străfunduri se găsesc comori:

  1. Banii n-aduc fericirea, şi nici numărul lor (poate ţi-a venit în minte completarea asta). Fericirea e de căutat în altă parte, şi anume în spiritualitate, sau la Dumnezeu, dacă îţi place mai mult să spun aşa, unde resursele sunt inepuizabile.
  2. Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face, pentru ca îţi faci tot ţie, într-un fel de care poate nu eşti conştient acum.

Cred că dacă nu învăţăm lecţiile astea, chiar dacă va trece criza, o să ne îmbolnăvim de alta şi mai rea. Din câte am înţeles eu, soluţii pentru ieşirea din criză nu se prea găsesc; n-avem decât să sperăm că doar doar o trece, cât să ţină?.. Asta pentru că problema e abordată din punct de vedere strict economic. Dar economia nu e aşa, ceva de sine stătător, independent de oameni; tot noi o facem să fie într-un fel sau altul, cu minţile şi acţiunile noastre. Asadar, să lărgim perimetrul şi să căutăm soluţii în conştiinţa umană. Acolo trebuie să se schimbe ceva.